Permanente ținte

E zbatere în lume, peste tot,
Se dă din mâini, și tot mai des din coate,
Un general, universal, complot
Vorbele urii spre știință scoate.

Tot adevăru-i fără de temei
De unii vin și spun că nu le place
Diversitatea marilor idei
Ce-n argumente nu-s nicicum sărace.

Când epoleți pe haine strălucesc,
Sau stau sub haine definind repere,
Doar cei nebuni, zic unii, nu muțesc
Ba chiar vorbesc, deși nu li se cere,

Și-apar oricând acești frumoși nebuni,
Ce nu se tem de închisori și pietre,
Când intră-n rol de gardieni tribuni
Ai focului ce stins se vrea în vetre.

Au arme multe, ce aruncă jar
Sub pașii unor drumuri lunecoase,
Lăsând vederii scene de coșmar
Din casele bogate și luxoase.

Și sunt văzuți de multe știutori
A ceea ce-n secret e pus la cale,
În contra celor veșnic trătitori
Ai crezelor voite mondiale.

Tocmai de-aceea nu-s nicicum doriți,
Și-s surghiuniți spre veșnică tăcere,
Ideilor mărunte-atribuiți,
Numiți și ahtiați după plăcere.

N-au loc de voi, sărmani analfabeți,
Ce tot citiți și-acum abecedare,
Cei ce-s născuți și nu făcuți poeți
De cei ce știu să țipe cât mai tare.

Fond de litere

Pe când eram, prin vremuri, mai aproape,
De clipa angrenării în sistem,
Spuneam că doar o școală nu-i încape
Pe cei ce văd o notă ca totem.

Și cum mă pregăteam de înrolare
Mulți îmi spuneau că sunt îngândurat,
Deși-mi venea să strig în gura mare
Că n-am motiv de plâns ori întristat.

Aveam alt fel de gând înspre pornire,
Un gând ce îl țineam ca un secret,
Mereu fiind prezent, dinstict, în fire,
Că viața nu încape-n alfabet.

Nu-i litera în stare să cuprindă,
Oricum ar fi surprinsă de tipar,
Durerea unei lumi ce, suferindă,
Inconștient, se zbate în zadar.

Și chiar atunci când scrisă e de mână,
Tot nu se rotunjește-ndeajuns
Să țină ușa vieții în țâțână
Sau uraganul prin pustiu ascuns.

Și-am urmărit, trecând peste etape,
Cum limite gândirii mulți își pun
Tot încercând de adevăr să scape
Trecând mereu din propriu în comun.

Nu-i literă să spun că mă înșeală,
Cum unii cred că eu, scriind, o mint,
Și clară-mi e puterea ei reală
Când este bici sau un real alint.

Dar sunt convins, cu mare întărire,
Prin viața ce îmi este argument,
Că litera devine risipire
De-i scrisă doar cu gândul la prezent.

Corolar de rugăciune

Doamne, mai întreabă și de mine,
Caută să vezi de sunt ascuns
Într-un orizont de neguri pline
De nu am nici aer îndeajuns.

Asta-ți cer și nu ca o favoare,
Simt că nu mai pot nimic să fac,
Tot umblând cu ochii după soare,
Sunt tot mai bolnav, fără de leac.

Drumurile-mi merg prin nori de ceață,
Iar când nu e ceață este fum,
Seară n-am și n-am nici dimineață,
Nu știu nici măcar de drumu-i drum...

Umbra-mi nu mai are consistență,
Nici conturul nu-i e definit,
Îi apar lipsit de existență,
Parcă, și de Tine, părăsit.

Doamne, vezi degrabă ce-i cu mine,
Vezi de ce și unde-am coborât,
Cum de nu mai văd nici rău, nici bine,
Și-s văzut, de cei din jur, urât.

Să mai caut căi eu n-am putere,
Parcă nu mai am curaj deloc,
Judecata-mi e doar o părere
Prinsă-n chingi ce tot mă țin în loc.

Faptele-mi lipsesc, nu am dorințe,
Gândul de trăiri e mare dor,
Expulzat mereu e consecințe,
Fiecărei clipe sunt dator.

Iar și iar învăț să am răbdare,
Din căderi mereu să mă ridic,
Însă și durerea ia amploare,
Simt că nu sunt bun de mai nimic.

Doamne, vezi, o clipă, și de mine,
Vezi, din tot ce-a fost, ce-am mai rămas,
Dă-mi un ajutor ca, din ruine,
Să-mi scot viață prinsă în impas.

Deriva prin praf

Mi-e viața praf și pulbere... Nu știu
Pe mine de mă am, de fapt, în mine,
Sau dacă nu e, totuși, prea târziu,
Și ea-i deja un zid între ruine...

Ce poate fi un mare argument,
Lipsind de forță gândul de tăgadă,
Că dincolo de simplul accident
Eu nu pot fi, la mai nimic, dovadă?

Venit cumva din multul nicăieri,
În care toate-s fără de-ndoială,
Acum sunt doar un cumul de păreri
Fixate de puțina-mi învoială.

În ani trecuți puține-am învățat,
Îmi spun în nopți ce uită să adoarmă,
Ba chiar, mai mult, la rele m-am dedat,
Și-așa sunt azi soldatul fără armă.

Cu mine lupt, cu viața tind să lupt,
Din zori de zi până târziu în noapte,
Simțindu-mă de adevăruri rupt
Trebăluind mereu prin praf de fapte.

Concluzii pot, în orice fel, să trag,
Să definesc ce-mi face rău sau bine,
Când prin tranșeul nopții mă retrag
Și sunt, din nou, pereche, eu cu mine.

Dar nici atunci idei nu îmi găsesc
Să tai un nod ce singur se înnoadă,
Părându-mi viața doar un joc drăcesc
Căruia-i sunt, zi după zi, dovadă.

În jurul meu e gol, mereu mai gol,
Decoru-i fad și fără perspectivă,
Spre orice țintă drumu-i un ocol
Mizând mereu pe-a valului derivă.