Veac murdar

Veacul acesta e născut murdar,
Plin de ideea vieții dusă-n fugă
Și mult prea multa trecere-n zadar
A celor ce-și acceptă rost de slugă.

Mai mult ca baltă-mi pare, și nu lac,
În care vin reziduri în puhoaie
Și sus, pe maluri, stau nebuni ce zac
Cu bucurii privind înspre gunoaie.

Ape curate nu se vor curgând,
Nu-și au motiv de-amestec la-ntâmplare,
Știind că n-au nebunii nici un gând
De-a accepta că orizontu-i mare.

Și sunt destui nebuni... Mai sunt și proști
Ce balta și-au făcut-o scăldătoare
Stând și-așteptând, la fel ca niște cloști,
Ordin de zi cu mersul pe picioare.

Schimbarea e clamată zi de zi,
De conținut puțin, dar mult de formă,
Dar tot mai mulți refuză a gândi
Că tânguiala nu e o reformă.

Iar balta se mărește tot mai mult,
Scăldatu-n ea a devenit o modă,
Emblema unui veac dorit ocult
De cei ce cred că viața-i incomodă.

Înalte maluri cad, sau chiar se scurg,
Noroiu-n valuri să se tot sporească,
Amestecând al zilelor amurg
Cu hoituri ce nu vor să putrească.

Și aerul, în jur, e tot mai greu,
Puțini mai sunt ce pot să îl respire,
E doar un fum, un nedorit deșeu
Bun ca reper de rară amintire.

Anvergură în măsură

Vechi datorii ies astăzi la iveală,
Ne țin în loc, ne fac să ne oprim
Fără să știm că au o socoteală
Și ne grăbesc acum să le plătim.

Cu multa lor tendință de-așteptare,
Ne-au tot lăsat uitărilor zălog
Dar azi au forță, dintr-odată, mare,
Și vor un clar, și simplu, epilog.

E vremea lor, de mare anvergură,
Dar prin mărimi au altfel definiri,
N-am cum să știu, e-o altfel de măsură,
Ce dă senzații dure în trăiri.

Și pas cu pas, prevestitor, căderea
Aduce-n fața șansa unui drum
Cu obligații de-a avea puterea
De-a face legea lumii praf și scrum.

Trecutul are formele-i trecute
Prin mari schimbări, cu rol mai mult impus
Dar nefiind în sine absolute,
Ni se relevă azi cu sens redus.

Avem ceva, ni-i arătat, de plată,
Dintr-un trecut lipsit de amintiri,
Cu forma ce-o numim de altădată,
În contul necesarei regăsiri.

Timpul dă sens și dă extrema formă
A destrămării marii resemnări
Ce fi-va categorica reformă
Lipsită de-ndoieli și întrebări.

Vechi datorii din timpuri zis apuse
Ne cer printr-un firesc redefinit,
Să ne lăsăm destinele reduse
Și să plătim ce-i dat a fi plătit...

Simplul clar instinctual

Trăim sub semn de simplă întâmplare
Cum simplu e mai tot ce e firesc,
Când nu există praguri și hotare
Ce doar despart și doar se-mpotrivesc.

Așa a fost să fie prima clipă
În care-n ochi prea mult nu ne-am privit
Ca nu cumva s-ajungem, prin risipă,
Știuți de mulți, la ce ne e sortit.

Ne-au dus pe altă cale, tot lumească,
Alte-ntâmplări ce nu păreau cu rost,
Că neputând altfel să ne vestească
Ne-au arătat că toate au un cost.

În plată-s date și dobânda-i plată
Pentru greșeala de a fi fricoși
De-a retrăi ceva ce altădată
Ne definea ca tineri și frumoși.

Idei ce sunt de gând contrafăcute,
Puse forțat într-un impus tipar,
Ne-arată azi, prin vrute și nevrute,
Cât e de fals al lumii calendar.

Și-această falsitate, azi constrânsă,
De ale vieții simple mărginiri,
Arată calea dovedit restrânsă
La-mpreunarea-n fapte și trăiri.

De multe ori par toate-a fi-mpotrivă,
Și-n contra altor predispuse vreri,
C-ajungem să ne credem în derivă
Nicicum descătușați de mari poveri.

Abia când toate-s puse alandala
De fapte ce n-au iz rațional,
Uităm, cu bună știință, îndoiala
Găsindu-ne răspuns instinctual.

Răspunsu-i simplu și-ntru tot cu fapta
Ce-aduce adevărul prin urmări,
Ce pune-n stânga tot ce nu e-n dreapta
Și nu mai dă motive de-ntrebări.

Cadran de ceas

Hai în timp, hai pe-un cadran de ceas,
S-avem timp de dragoste și viață,
Loc, aici, deloc nu ne-a rămas,
E prea multă secetă și gheață.

Prea multe constatări ne bat la cap
Că nu e timp de nici o-ngăduință,
Și nu am cum de căutări să scap
De nu fugim spre timp de folosință.

Iluzii vin mereu, de nicăieri
Apare câte-o șoaptă de ispită,
Și-apar și cei ce spun că duc poveri
Crezând într-o finală reușită.

Hai, din mers, să mai furăm un pas,
Să-l avem ca prag, în săritură,
Când va fi să facem un popas,
Alergați de multa lumii ură.

Printre lozinci fardate cu nevoi,
Puțin mai au în gând să și reziste
A nu-ncerca să-mpartă cifra doi
Ca nu cumva, real, să mai existe.

Motive multe nasc un alt motiv
De-a ne dori o lume mai departe
De-acest tărâm mereu demonstrativ
Că viața a ajuns un drum spre moarte.

Hai să fim cadranul unui ceas,
Să fi noi repere și măsură,
Lumii ce, ajunsă în impas,
Vede și-n iubire multă ură.

Lozincardele modele

A venit o vreme-a nebuniei,
Vremea când e totul cenzurat,
Cu dovezi ce dau puteri mâniei
Fără un motiv argumentat.

Nu e loc de minime-nțelegeri,
Folosite-s dublele măsuri
Și se fac, prin judecăți alegeri
Cu accent voit pe-ntorsături.

Fără de răbdare, pe modele
Se croiesc absurde fantezii,
Stipulând concluzii despre stele
Și lumina zorilor târzii.

Nimeni, către nimeni, nu ia seama,
Toți și-arogă titluri din belsug,
Doritori să le impună teama
Celor puși, de cei ca ei, în jug.

Libertatea-i formă de lozincă
Bună de-a aduce lămuriri
Celor ce-s vlădică ori opincă,
Dar își vor urgente-mbogățiri.

Unii cer, dacă se vrea o pâine,
Obidind cu multe întrebări,
Să se dea dovadă că pe mâine
Nu există alte așteptări.

Cei ce au, tot mai puțin le pasă
Că nimic nu e definitiv,
Că aici, chiar dacă au o casă,
Viața-și au ca gest ultimativ.

Omenia tot mai multe lipsește
Mai deloc nu-și are voitori,
Se trăiește tot mai nebunește,
Mulți se cred, oricum, nemuritori.

Înzăpezire prin motiv

Mă-nzăpezesc de dragul

ideii că trăiesc,

Această nouă iarnă

venită-i să dea veste

Că totul se întâmplă,

nu-i vorba de poveste,

Teribiliștii lumii

deloc nu mai sporesc.

Văd prin pădure brazii

ce seamănă cu noi,

Trăgând mereu speranța

spre cerul plin de stele,

Îngreunați de albul

zăpezilor rebele

Ce pun decor de umbre

peste firești nevoi.

Îmi pot lăsa privirea,

fugind spre orizont,

Spre lumi cu mult mai calde,

de-ar vrea chiar să se ducă,

Când simt că-ndepărtarea

începe să-mi seducă

Tăria hotărârii

de-a nu trăi-n afront.

În fuga ce-o grăbește

nu-și vrea pierdut un rost,

Oricât nu se mai poate

vorbi de o oprire,

De-a aduna de toate,

și-a pune-n amintire

Destule evidențe

ce iarăși sunt ce-au fost.

Las urme de troiene

ce schimbă, grabnic, tot,

Pierzându-se uitarea

de-o simplă-nzăpezire,

Par unii să-nțeleagă

trăirea în iubire,

Iar alții, după vorbe,

căderea mea de tot.

O poziție în opoziție

Simt cum timpul iar mă ia la rost
Că stau prins de veșnica-i rutină
Și accept mereu să fiu de vină
Pierzător de clipe ce au fost.

Nu am cum să fiu nepăsător,
Chiar nici mie starea nu îmi place,
Nici dacă mă mint nu stau în pace,
Tot înspre neliniști mă cobor.

Mă pândesc iluzii și negări
Ce motivul și-l găsesc în mine,
Neștiind să spun ce nu-mi convine,
Ori având prea multe așteptări.

Și, mai mult, cu un aspect ciudat,
Vin trăiri ce par că tot îmi scapă,
Neputându-mi gândul să priceapă
Cât de mult în ele-s implicat.

Timpul fuge, zic și eu că fug,
Trecerea i-o văd fulgerătoare,
Și, oricât eu spun că nu mă doare,
Simt că nerăbdării mă subjug.

Teamă nu mai am, dar n-am motiv
Să aștept o cruntă fantezie
Ce mi-ar da motiv să fiu eu, mie,
Țintă și aspect introspectiv.